Omul

Şi aşa, zi după zi, munca de Creaţie a ajuns la scopul ei ultim: Omul.

În ziua a cincea Dumnezeu a făcut vieţuitoarele apelor şi văzduhului. A făcut să mişune peşti prin ape şi păsări prin văzduh – şi a văzut că era bine. În următoarea zi, a şasea, mai de dimineaţă, Dumnezeu a dat poruncă pământului să „dea” vieţuitoare „după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti”. Şi văzând că e bine, a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Şi l-a pus „să stăpânească peste peştii apelor, păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”. Cum aceasta a fost ultima creaţie a lui Dumnezeu; cum după ziua a şasea a urmat ziua a şaptea, de odihnă, putem concluziona că scopul, încununarea întregii creaţii a fost Omul.

Cum ziceam, nu există naţie, popor care să nu îşi pună mai curând sau mai târziu, întrebările primordiale: Cine suntem? De unde venim? Unde ne ducem? Care este rolul nostru, al oamenilor, pe Pământ? Şi de ce, până la urmă, a fost creată Lumea? Religiile mai întâi, filosofiile mai apoi, au căutat răspuns la aceste întrebări. Nu s-a găsit un răspuns care să mulţumească pe toată lumea şi, deci, răspunsul dat de religia iudeo-creştină este la fel de bun (sau de greşit) ca oricare altul.

Din enumerarea creaţiilor, zi de zi, se poate vedea că autorul mitului dă un scop precis actului Creaţiei: de a face Om (în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu). Şi pentru că acesta, nu? avea nevoie de un spaţiu de trai, Dumnezeu i l-a creat. Dumnezeu nu a creat cerul şi pământul doar aşa, să îşi umple timpul, ci pentru că Omul avea nevoie de ele pentru a trăi. Chiar aşa să fie? Desigur, pentru om acest lucru este evident. Omul are nevoie, pentru a trăi, de aer, de apă, de hrană. Restul, stelele, florile, munţii... îi sunt date să se bucure de ele. Şi credincioşii nu se pot opri din uimire (şi laude lui Dumnezeu) pentru Măreţia Lui, pentru Bunătatea Lui, dând Omului toate aceste frumuseţi...

Dar dacă este să analizăm mai atent cele spuse în Biblie, putem totuşi să ne întrebăm: chiar era nevoie să creeze toată Lumea aşa cum a creat-o? În fond, Omul a fost creat în „chipul Nostru, în asemănarea Noastră”. Despre cine este vorba în acest dialog? Unii, creştinii de fapt, zic că cei ce vorbesc sunt cele trei fiinţe ale Treimii: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfântul Duh. Aşa o fi – doar că cele trei fiinţe sunt cât se poate de diferite. Duhul e... duh, pneuma, suflu care va să zică, imaterial, fără trup... Fiul e Om – e fiul Omului, Dumnezeu care s-a îmbrăcat cu trup omenesc. Iar Tatăl... cine mai ştie?! O formă de energie? Conştiinţă? Informaţie?

Sunt alţi credincioşi care spun că atunci când Dumnezeu vorbeşte la persoana întîia plural (şi e greu de crezut că o face ca Vodă: „Io, X voievod, ne-am gândit şi ne-am hotarât că iubiţii noştri blablabla...”) vorbea cu... îngerii. Ei da, în Biblie nu ni se spune când şi cum au fost creaţi îngerii. Să fi fost şi ei creaţi „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu? Să fi fost ei duh, „carne”, energie/conştiinţă/informaţie? Se crede că ei au fost creaţi înainte de crearea lumii – deci ei erau „de la început”, pluteau cumva în „supa” primordială a Universului – erau, deci, probabil, mai mult „lumină”, energie, conştiinţă...

Deci, care este chipul Omului? Care este „asemănarea” lui? Cu cine anume? De ce a trebuit să aibă nevoie de aer, de apă, de hrană animală şi vegetală? Ce era rău ca el, Omul, să trăiască printre stele – adică, ptiu! stelele au fost create mai târziu... Deci, să plutească deasupra apelor, împreună cu Duhul lui Dumnezeu şi cu îngerii... Sunt unii credincioşi care cred că oricum acolo (în cer, plutind deasupra apelor...) vom ajunge, dacă vom CREDE. Au fost şi alti creştini, mai eretici de felul lor (drept care au şi dispărut în timp) care credeau că starea naturală a Omului este să trăiască în Cer, alături de Dumnezeu. Traiul nostru pe pământ este doar o Cădere! Aşa credeau gnosticii, de exemplu – dar influenţe ale gândirii gnostice se pot întâlni mai ales în tradiţiile şi credinţele creştine ne-biblice (ne-oficiale).

Bine, şi frumuseţea? Cum putea trăi Omul fără o floare, fără un tril de pasăre, fără un foşnet de valuri? Fără luna pe cerul îngheţat al deşertului, fără flăcările apusului de soare, fără degetele trandafirii ale Aurorii?... Ei, să spunem doar că frumuseţea este în ochii, în sufletul privitorului. Lăsând la o parte faptul că azi mulţi găsesc plăcerea şi bucuria în zornăitul ţechinilor, e foarte posibil ca Omul, fiinţă cerească, să fi găsit frumuseţea în exploziile solare, în mişcarea galaxiilor, în fântânile găurilor negre... În muzica celestă a energiilor.

Cum am spus de la început (primul episod), formularea la plural a Dumnezeului aparţine sursei „Elohim”, „Dumnezei”. Să mai spunem că nu se dau detalii cum a fost creat Omul. Actul este cât se poate de asemănător cu creaţia celorlalte lucruri – inclusiv a celorlalte animale: omul a fost creat prin acţiunea cuvântului: „Să facem om”. Şi „parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a dat prima poruncă: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supune-ţi-l.”

După un intermezzo numit „sabat”, va intra o altă sursă să ne spună varianta ei a Creaţiei. Să discutăm puţin despre sabat (shabath). Fiind ziua în care s-a odihnit „de toată lucrarea Lui”, Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Mai târziu, una din cele Zece porunci cere evreilor să respecte, să „cinstească” ziua sabatului. Este ziua care îl pune deoparte, îl deosebeşte pe evreu de masa popoarelor în mijlocul cărora soarta l-a făcut să trăiască. De aceea, cercetătorii cred că observarea sabatului este mult mai recentă, datând din timpul Exilului – pe timpul „robiei” din Babilon.

Chiar dacă instituţia sabatului îşi găseşte loc în cele mai „vechi” cărţi biblice, se consideră că ea a ajuns acolo în timpul editării finale. Nici unul din marii (şi minorii) proroci iudei nu amintesc de sabat! Unde mai pui că numărul „sfânt” şapte era important în viaţa babilonienilor, ei împărţeau zilele în săptămâni de şapte zile – lucru care probabil a influenţat major pe evreii aflaţi în robie. Ulterior, ca urmare a reformei lui Ezdra, sabatul a devenit tot atât de important ca şi respectarea sărbătorilor de peste an, ca şi pelerinajul la Templu şi arderea de jerfe. Fariseii (în Noul Testament), şi eseenii (în sulurile lor) apar ca respectând sabatul (şi alte legi ale sfinţeniei) dincolo de litera Legii – lucru de care Iisus s-a lepădat, cerând respectarea Legii în spiritul ei, şi nu al literei. Putem spune că el era, pentru religia iudaică din acea vreme, un fel de „neo-protestant” care respingea tradiţiile şi fala sacerdotală, cerând în schimb întoarcerea la puritatea iudaismului de pe timpul profeţilor...

„Sursa P” (iahvistă preoţească) spune în câteva cuvinte facerea lumii („Iată istoria cerurilor şi pământului, când au fost făcute”) şi, după ce trece rapid prin facerea plantelor (pe care nu avea cine le lucra), ajunge la facerea Omului. De data asta întâlnim un mit mult mai vechi decât cel întâlnit în primul capitol: omul este făcut din lut („ţărâna pământului”), peste forma lui suflându-se duh de viaţă. Dumnezeu capătă o formă antropomorfă (este deseori comparat cu un „olar” lucrând trupul omenesc), suflând „în nări” suflare de viaţă – astfel că omul devine „un suflet viu”. De data asta el nu mai este făcut „parte bărbătească şi parte femeiască” de la început. Imediat după crearea Omului, acestuia i se pregăteşte un loc de trai: nu mai este „întreg pământul” – ci o grădină. În acea grădină, în Eden, omul este pus să îngrijească şi „să păzească toţi pomii plăcuţi la vedere şi buni de mâncare”. Printre care, ne spune autorul, şi „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Dar despre această grădină vom vorbi pe larg în episodul următor.

Să vedem cum este însă cu Creaţia. În aceste versete e greu de înţeles dacă pomii şi plantele „sădite” în Grădină sunt aceleaşi cu cele care umpluseră pământul. Ba chiar dimpotrivă, în versetul 2.5 se specifică :„nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp, nici o iarbă de pe câmp”. E drept, se spune că plantele au fost create „în acea zi în care a făcut un pământ şi cerurile” – deci, e posibil, anterior Grădinii. Tot aşa, abia după crearea Omului se pomeneşte despre crearea animalelor „ca să i se găsească un ajutor”, din ţărâna pământului. Se pomenesc doar păsările şi fiarele pământului – nu peşti, nici târâtoare. Şi fiecare a primit nume de la Om – devenind astfel „supusele” acestuia – dar nu s-a găsit printre ele un „ajutor”. Aşa că Dumnezeu a purces din nou la muncă: a creat femeia! De data asta nu a mai fost un meşteşugar, ci un chirurg: a scos o coastă bărbatului, „dinspre inimă” (zic tradiţiile – deşi Biblia zice doar „una din coaste”) şi din ea a făcut femeia. O fi făcut-o tot din lut, folosind coasta drept schelet? E greu de zis. Cert este că omului (bărbatului) nu îi lipseşte nici o coastă – iar femeia nu are una în plus... Nici chiar cea „de drac”! Având în vedere dezvoltarea mitului creării Omului şi a Femeii, e greu de spus că varianta iahvistă este o dezvoltare a mitului elohist. Pur şi simplu „Sursa E” este preocupată mai ales de Dumnezeu, crearea Omului fiind doar un episod, în timp ce pentru „Sursa P” Omul este centrul întregii creaţii.

Să amintim şi de numele dat acestor primi oameni. Numele bărbatului este Adam – dar el apare ca nume abia în capitoul 5 („Aceasta este cartea generaţiilor lui Adam...”). La început el are semnificaţia de „om”, „fiinţă umană”. (În limba ebraică, forma „(un) om” este „ish”). Numele femeii este dat mai târziu, după alungarea din Grădină. La început explicaţia este simplistă: „se va numi ‚femeie’ pentru că a fost luată din om”. În Capitolul 3:20 se spune „Adam a pus nevestei sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii.” „Explicaţia” biblică nu are acoperire. În ebraică, numele „Evei” este Havvah – care nu este deloc asemănător în pronunţie cu hayah - „a trăi”. Chiar dacă se poate crede că ea este „mama” întregii specii umane, implicându-se prin aceasta că ea a dat „naştere” tuturor fiinţelor umane „vii” – realitatea este că originea cuvântului Havvah / Eva este necunoscut.

Ce spune ştiinţa? În mod cert, Teoria Evoluţiei Speciilor a lui Darwin este în multe privinţă inexactă şi mult mai des incompletă. Deşi el (Darwin) nu a afirmat niciodată că omul s-ar trage din maimuţă – afirmaţie pentru care creaţioniştii i-au făcut viaţa un coşmar – mulţi „materialişti” chiar cred că Teoria Evoluţionistă ar susţine o astfel de idee (între noi fie vorba, Darwin a fost un creştin convins toată viaţa). Modul de apariţie al plantelor şi animalelor este destul de asemănător Creaţiei biblice – cel puţin ca secvenţă temporală: la început au apărut plantele, apoi peştii, păsările, târâtoarele, fiarele şi rumegătoarele şi, la sfârşit, omul. (diferenţă: târâtoarele au apărut înaintea păsărilor – despre care evoluţioniştii cred că provin din reptile). Vitele, amintite după fiare, au apărut mai târziu, fiind rumegătoare domesticite de om (cu excepţia câinelui şi pisicii). Desigur, creaţioniştii consideră rizibile afirmaţiile evoluţioniste şi vor spune că nici în miliarde de ani o pasăre nu va „evolua” într-un Boeing – ceea ce este un mod cel puţin tendenţios de a pune problema. Semne de întrebare pune şi teoria evoluţionistă a „încercărilor”: s-a dovedit că „deviaţiile” au toate şansele mai curând să moară, să dispară, înainte de a da naştere la o specie nouă. Şi, aruncând la întâmplare cu o daltă într-un bloc de marmură, nu va rezulta niciodată o sculptură de Praxiteles...

Cum e cu Omul? Analizele genetice au dus la observarea că specia umană provine de la o pereche iniţială: „parte bărbătească şi parte femeiască”, „Adam” şi „Eva”. Proveneau ei dintr-o maimuţă? Nu, strămoşul nostru nu este o gorilă, cimpanzeu sau urangutan. Aceste maimuţe – primate! – sunt într-adevăr înrudite cu omul, dar sunt rude mult mai îndepărtate decât se crede. Putem afirma că omul este rudă cu alte tipuri de hominizi, dispărute de-a lungul epocilor. Biblia nu dă răspuns la aceste lucruri, devenite totuşi evidente în ultimele două sute de ani: aşa-zişi hominizi au existat pe pământ, s-au dezvoltat până la un anumit grad de sofisticare, după care au dispărut. Se pare că „omul de Neanderthal”, care a format o civilizaţe de departe mai lungă decât omul actual (de Cro-Magnon), avea o religie, un rit de înmormântare, artă, meşteşuguri, şamani, vindecători... Au trăit între 500.000 şi 20.000î.Hr., când au fost înlocuiţi de omul actual. Putem şti la ce nivel va ajunge Omul de Cro-Magnon în câteva sute de mii de ani? Dacă un alt hominid va apărea între timp, luîndu-ne locul?

Pentru omul biblic, lumea părea dată pentru totdeauna. Nu putea vedea o evoluţie, nici măcar în cadrul propriei lui societăţi. Gândul că Adam este acelaşi cu urmaşii lui la douăzeci de mii de ani distanţă poate fi adevărat pentru o societate păstorească în care dezvoltarea societăţii este, în cel mai bun caz, o schimbare de multe ori împotriva tradiţiilor şi dorinţei lui Dumnezeu. Schimbările survenite în societatea „adamiţilor” în doar ultima sută de ani nu ar avea înţeles – ar putea fi de-a dreptul atribuite lui Satan! Dar pentru noi apariţia rasei umane este o minune, ca şi apariţia Universului. Poate chiar există un Plan, un Scop în această creaţie – de care nu suntem conştienţi, încă. Aşa cum nu îl înţelegem pe Dumnezeu, tot aşa planul lui rămâne necunoscut. Tot ce putem spera este că, nu numai că El a făcut posibilă apariţia Lumii noastre şi a noastră, Oamenii, pe această planetă (şansa unei astfel apariţii întâmplătoare, în ciuda calculelor probabilistice ale lui Carl Sagan, este foarte mult apropiată de zero!), dar ne-a şi dat calităţile mintale care să ne permită să ne apropiem cât mai mult de adevăr. Dacă vom trăi destul – şi dacă nu ne vom distruge între timp!

Să amintesc, la sfârşit, şi de aşa-numita teorie a Creaţiei de ziua a Opta. Biblia se opreşte la ziua a Şasea – urmată de ziua a Şaptea, Sabatul, ziua de odihnă. Niciunde nu se mai pomeneşte în Biblie că Dumnezeu ar mai fi făcut ceva după acea a şaptea zi. De ce nu? Pentru că a creat tot ce se putea crea? Aşa s-ar părea – numai că, iată, omul nu s-a oprit. Din acel moment el este cel ce a luat locul lui Dumnezeu – şi prin asta, de multe ori, a ajuns să se considere dumnezeu. Civilizaţia umană este un şir nesfârşit de „creaţii”: de la opere de artă la invenţii, teorii, unelte, tipuri de societate... Desigur, mai toate pot fi considerate „descoperiri” ale lucrurilor create deja de Creator. De multe ori descoperiri parţiale, limitate, care se schimbă în timp. Un exemplu este teoria newtoniană - îmbunătăţită de teoria relativistă – îmbunătăţită la rândul ei de teoria generalizată a relativităţii – de teoria cuantică – de teoria stringurilor... Aşteptăm astfel de teorii înnointoare, care să împingă cunoaşterea mai departe, şi teoriei darwiniste. Şi, în timp, poate vom putea rescrie Creaţia într-o formă mult mai exactă.