La Răscruce

1.
Tomlyn de Devereaux, fiul celui de-al doilea conte de Devereaux, mergea grăbit pe vechiul drum roman spre Răscruce. Fata, Janet parcă, îl ţinuse de vorbă mai mult decât ar fi dorit. Soarele era acoperit cu nori plumburii şi, neobişnuit pentru un sfârşit de septembrie, începuse să fulguiască. Trebuia să se grăbească; în seara asta avea întâlnire cu Maegan! Stranie femeie. Părea să locuiască prin împrejurimi – dar el cunoştea bine toate fetele cale de două poşte în jurul satului. Apărea când şi când şi dacă o întreba unde locuieşte, zâmbea misterios. Încercase odată să îi fure un sărut, dar ea se ferise cu agerime, chiar dacă râsese şăgalnic. Nu erau multe fete care să îi fi refuzat îmbrăţişarea.
După-amiaza târzie se aduna deasupra Pădurii. Fluturii albi ce cădeau din cerul mohorât îi închideau zarea; unii se topeau pe faţa lui încinsă. Pereţii leproşi ai caselor din Sat lepădau solzi din tencuială. Oamenii aprinseseră opaiţe în dosul băşicilor de porc ce acopereau geamlâcurile; luminile lor de-un galben bolnăvicios îi aminteau ochii de lupi flămânzi, când ieşeau din Pădure în lungile nopţi de iarnă. Atunci, ca şi acum, nici un sătean nu-şi părăsea cocioaba sau crâşma mirosind a bere. Edificiul, la marginea drumului, semăna cu o grămadă de bolovani şi părea, în lumina mov, că se ia la trântă cu Pădurea pornită la atac împotriva Satului... Bunicii i-a fost întotdeauna teamă să vorbească despr Edificiu şi Pădure şi, de câte ori el amintea de ele, aprindea candela, tremurând de frică. 
Tomlyn nu era bărbat frumos în accepţiunea clasică, dar avea un nu-ştiu-ce care îl făcea dorit de femei. Nu prea înalt dar vânjos, cu pieptul şi braţele puternice, mijloc subţire şi picioare musculoase, mişcări agere, ochii albaştri oţelii, părul lung şi creţ, faţa smeadă rasă zilnic, nu se putea plânge de lipsa iubitelor. Pielea măslinie o moştenise de la strămoşii din partea mamei, de fel din Midi-ul provencal. În schimb, ochii albaştri ca două bucăţi de gheaţă – dar care reuşeau să se aprindă cu pasiune -, veneau pe linia normandă a strămoşilor din partea tatii. 
Străbunicul fusese unul din micii nobili normanzi care îl însoţise pe Bastard, asigurând astfel un fief familiei în noul Regat. Nu apucase să se bucure de el, îşi lăsase oasele la Hastings. Dar bunicul fusese primul conte de Devereaux. Dacă nu ar fi avut fraţi mai mari, ar fi fost al treilea Conte. Aşa, se mulţumise să fie scutierul fratelui mai mare Guillaume, moştenitorul. Un alt frate se călugărise, căutând o carieră ecleziastică, iar al treilea frate, doar cu trei ani mai în vârstă, îşi căutase norocul în Flandra, moştenirea noului rege, Henri.
Pe el nu îl atrăgea nici viaţa monahală, nici cea de curte. Avea o fire uşuratică şi îşi îndeplinea obligaţiile de scutier fără multă plăcere. Decât să îmblânzească un armăsar, prefera să îmblânzească zece iepe, oricât de nărăvaşe - obişnuia să se laude prietenilor, făcând semn cu ochiul ca să se înţeleagă despre ce fel de iepe era vorba. Şi pentru el iepele nu trebuiau să aibă sânge nobil, normand. Putea fi şi saxon, ba chiar şi briton – aşa cum bănuia el a fi Maegan. Da, în ochii lui, Maegan era tot atât de preţioasă ca şi cel mai pur-sânge arab!
Echinoxul de Toamnă, Sanhain cum îi spuneau celţii, era la numai o lună depărtare, dar nici saxonii, nici nou-veniţii normanzi, nu se bucurau de sosirea lui. Ştiau din vechile tradiţii şi superstiţii locale că atunci era vremea când Poporul Vechi venea cel mai uşor în contact cu Lumea: la sfârşit, la început de an. Atunci spiriduşii, pricolicii, ielele, zânele, vrăjitoarele, piticii apăreau printre oameni, jucându-le feste. Şi se auzea despre băieţi şi fete care dispăreau, luaţi de zâne în lumea lor pentru a nu mai apărea niciodată. Şi totuşi, britonii aşteptau cu nerăbdare Sanhain, timpul în care Străinii începeau să adune putere pentru a da bătălia cu Noaptea Lungă, să ajute Soarele să renască la o nouă Viaţă. Preoţii încruntau sprânceana la superstiţii, dar oamenii, având doar Edificiul între Codru şi Sat, se simţeasu singuri. Aducând laude Domnului Iisus Hristos, ei credeau totuşi în vechii druizi, magi şi înţelepţi, vrăjitoare care, deşi fără prietenie faţă de Poporul Nou, încercau totuşi să apere Pământul. Asta era vestea bună! Bunica obişnuia să spună: „Lasă-i să scape Lumea, dar stai departe de ei!” Orbul Satului aduna pietre şi le aşternea în jurul Edificiului, sau al Satului. „Lasă-i să vină afară din Codru”, ţipa el, „cei Buni ne vor ajuta, cu voia Domnului. Dar şi noi trebuie să îi ajutăm pe ei!”
Tomlyn nu înţelesese niciodată cine sunt Ei. „Vorbe de oameni nebuni”, îşi spunea în gând. Dacă cineva încerca să afle de la Orb despre Ei, acesta ar fi ţipat mai tare ca niciodată, arătându-şi albul ochilor şi tremurând până îşi vărsa berea neagră din stacană. Bunica nu spunea nici ea nimic, îl privea doar ţintă murmurând cuvinte neînţelese. Totuşi, cu o zi înainte să moară, i-a vorbit: „Tom, ai mare grijă de Ei! Fii sigur că nu te-au băgat în seamă. Singura ta şansă va fi dacă cel Bun al tău va dori să te ajute. Dar cei Buni rareori o fac, şi lor le place să se joace!” Bunica era o femeie stranie, adusă de primul Conte tocmai din Brittania, de dincolo de Canal. Nu a pomenit niciodată nimic despre ţara ei, dar Tomlyn a auzit-o uneori vorbind o limbă străină cu servitorii de neam vechi.
Codrul, totuşi, nu era chiar aşa de înspăimântător pe cât se zicea. Sătenii mergeau deseori în el cu topoare să defrişeze pământul pentru noi păşuni sau tarlale. Poveştile aminteau de o vreme când Codrul era de jur-împrejurul Satului, când oamenii îşi păşteau animalele în poieni doar. Tomlyn se întreba uneori dacă Codrul nu era mânios pe oamenii pe care el i-a apărat şi hrănit încă de pe timpul romanilor. Dar erau oameni care intrau în Codru, chiar mai des decât el, ca să vâneze sau să adune fructe şi ciuperci. De câteva ori Satul a fost atacat de tâlhari şi oamenii care nu avuseseră timp să fugă la Castel îşi găsiseră refugiu în Codru – acolo unde tâlharii nu aveau curaj să intre.
Dar nu la Echinox! În acel timp un Sătean mai degrabă şi-ar fi tăiat un braţ decât o creangă din Codru. Ar fi stat mai degrabă îngheţat şi flămând decât să intre sub bolta copacilor. Şi o noapte ca asta, cu ninsoare într-o vreme când şi o ploaie putea fi considerată nenoroc, cu luna ascunsă după norii plumburii, speria de moarte pe cei mai mulţi. Dacă Bunica ar mai fi trăit, l-ar fi oprit să iasă din casă să meargă să întâlnească o fată străină la Răscruce. „Ei”, gândi Tomlyn, „Bunica nu o cunoaşte pe Maegan! Pentru ea aş merge chiar şi în acea căbănuţă din Codru, unde nimeni nu ne-ar putea vedea...”
Mai alers Străinii îi îngrozeau pe Săteni. Veneau o dată sau de două ori pe an, dar ţăranii vorbeau apoi tot anul despre caravane stranii, stranii femei cu stranii podoabe expuse pe stranii tarabe. Vorbeau şi despre tineri care dispăreau în acel timp. Tomlyn se gândeau la ele ca la bârfe fără rost; niciodată nu întâlnise un Străin, nu văzuse nici un târg sau caravană stranie. Niciunul dintre tinerii cunoscuţi de el nu dispăruse. Odată, la Solstiţiul de Vară, a mers la Răscruce, dar nu găsise niciun târg acolo. Târgurile se ţineau de obicei la marginea cealaltă a Satului, în piaţa din faţa bisericii...
Tomlyn trecea acum prin faţa Edificiului şi se gândea la ce spuneau Sătenii: că ia mai mult timp să ajungi din Sat la Edificiu decât de la Edificiu la Răscruce, deşi distanţa între ele era absolut egală. Nu credea că e adevărat, încercase de mai multe ori să măsoare distanţele dar de fiecare dată se încurcase. Nu acum, acum mintea îi stătea la întâlnire – dar parcă nici nu-şi dăduse seama când ajunsese acolo. „ E de mirare”, gândi privind spre ruine, „că niciodată nu mi-am dorit să intru în Edificiu. Am trecut des pe aici, uneori zilnic, dar... Poate că înăuntru e noroi, gunoi, jivine... Brrrr! Nu, nu vreau să merg acolo!” Şi se gândi, trecând de ruine, că nu cunoaşte nici măcar un sătean care să fi intrat în Edificiu şi să povestească despre asta. Dar uită complet de Edificiu; întreaga minte îi era îndreptată spre Răscruce. Da, putea deja zări înalta cruce din piatră.
Maegan acceptase să se întâlnească cu el. Ar fi preferat să fie undeva în Sat, poate chiar la ea acasă, sau poate la căbănuţa din Codru, dar ea insistase să se întâlnească la Răscruce. Fie şi acolo, îşi zise, cel puţin nu avea de pierdut timp căutând-o. Crucea înaltă din piatră, frumos împodobită cu volute, de vreun pietrar celt, era uşor de identificat. Şi bănuia că nu vor fi prea mulţi trecători: ziua se apropia repede de asfinţit, iar norii groşi, vineţii, de toamnă, făceau ca puţinele ore rămase să pară deja întunecate.
Nimeni nu vorbea despre această Cruce, mai ales pater Duncan, bătrânul preot de la micuţa biserică a Sfintei Fecioare din sat. Unii săteni mai bătrâni ziceau că Crucea era mai veche decât saxonii, chiar şi decât romanii. Că, atunci când primii creştini au sosit în ţară, Crucea era deja tocită de colţii timpului şi intemperii. Că, Crucea era mai veche chiar decât Iisus Hristos! Asta nu putea fi adevărat, Domnul era de la începutul timpurilor, dar poate, cine ştie, poate Crucea nu era creştină. „De ce crucea este într-un cerc?”, se întrebase uneori. O întrebase odată şi pe Bunica şi ea spusese că este Soarele, dar nu o crezuse. Britonii obişnuiau să facă aceleaşi volute în decoraţiile lor...
Pe partea opusă a Răscrucii, în faţa Crucii, era Fântâna. Oamenii o foloseau des. Nicio fântână din împrejurimi nu avea apa atât de bună: limpede, rece, dulce... uneori plină de lumină, de parcă soarele, sau luna, dormeau pe fundul fântânii. Femeile veneau chiar mai des decât bărbaţii, aducând cu ele rufe la spălat, pentru că ele credeau că o cămaşă spălată în apa Fântânii era mai albă, strălucea în soare, culorile erau mai vii, iar cine o purta era mai fericit şi mai norocos. În mod curios, animalele beau din apa fântânii doar silite de stăpâni: vacile dădeau mai mult lapte, viţeii erau mai sănătoşi... Un cal alerga mai repede, fără a se împiedica. Mulţi cavaleri din împrejurimi îşi adăpau caii la fântână înainte de turnire, sau când plecau la război. Chiar şi Tomlyn, când îşi însoţea fratele mai mare în turnire, făcea acelaşi lucru. Şi totuşi, oamenii legau Fântâna, cine ştie din ce motive, de tinerii dispăruţi.
Se opri uimit, odată ajuns la Răscruce. Iată că exista un târg al veneticilor!... Se pare că nu toate vorbele oamenilor erau prostii. Târgul arăta destul de obişnuit. Erau două trei căruţe cu coviltir, vopsite în culori puternice, dar nimic altceva care să indice că oamenii erau străini. Totuşi, privind în jur nu putu să recunoască pe niciunul dintre ei. Nici printre cei ce se preumblau printre tarabe şi căruţe, nici printre cei din dosul tarabelor. Unii erau precis evrei, după veşminte şi bărbi, iar doi arătau ca saracenii de care îl auzise pe bunic povestind. Câteva erau femei – lucru destul de rar în târgurile creştine. 
Pe Maegan o zări aproape imediat. Purta aceeaşi legătură de păr, de un roşu sângeriu cu flori mari, galben-aurii. Şedea în dosul unei tarabe cu fleacuri femeieşti. Când îl zări, îi făcu semn cu mâna, veselă. Tomlyn se apropie de tarabă cu genunchii tremurând de emoţie şi Maegan zâmbi. Dantura perfectă străluci albă în razele de soare ce apăruseră chiar în acel moment din spatele norilor. Fluturii albi îşi încetară, ca prin farmec, dansul zglobiu, şi Codrul îşi ţinu respiraţia – dar Tomlyn îl simţi privindu-l cu mii de ochi. Strângând din umeri, zgribulit, se opri în faţa tarabei ei.
- Nu ştiam să faci negustorie. Nu te-am văzut în târgul din sat.
- Nu mă prea duc pe-acolo, mărturisi fata. Marfa mea nu are căutare la femeile din sat... Pentru mine, târgul acesta este de ajuns.
- Nu ştiam de el, spuse tânărul. Se ţine des?
- De câte ori sosesc călători. Poate de două ori pe an.
- Locuieşti prin împrejurimi?
- Desigur, râse ea zglobiu. Cum altfel?
- La fermă?...
- Da, răspunse ea vag. Când nu fac altceva, mai fac din fleacurile astea. Negustorii mai cumpără, cică prin alte părţi au căutare. Unele femei le găsesc minunate. Tu ce crezi?
Tomlyn privi cu atenţie obiectele de pe tejghea. Da, erau frumoase, o frumuseţe stranie. Păreau flori stilizate. Nu mai văzuse aşa ceva.
- Da, cred că unele femei ar purta cu plăcere aşa ceva. Mă mir că nu vii cu ele în Sat.
- Hm, nu, dădu ea nepăsătoare din mână. Am din ce trăi, vin aici mai ales să cunosc oameni străini şi să ascult poveştile lor de departe... Poate vrei să cumperi ceva? râse ea din nou, şăgalnic.
- Nu am nici o fată căreia să-i fac daruri, minţi el. Poate doar dacă vrei tu un dar de la mine...
- Eu? râse ea. Doar eu le fac!
- Şi ce aş putea să-ţi dau, dacă nu unul din aceste obiecte?
- O floare, zise ea simplu.
- Sau un sărut? îndrăzni Tomlyn.
- Sau, zâmbi ea. Dar numai după ce cumperi ceva de la mine.
Tomlyn puse o monedă în palma întinsă a fetei, după care luă la întâmplare un obiect din cele etalate pe o bucată de catifea de un albastru închis. Era rotund, din metal strălucitor, poate argint, cu câteva flori rotindu-se cu diferite viteze în interiorul lui. Nu văzuse niciodată aşa ceva. Maegan se prefăcu a muşca din ban, deşi nu era din aur, ci o monedă simplă, din argint.
- Şi sărutul? insistă tânărul.
- Chiar vrei? îl privi fata de dată asta cu seriozitate. Nu ştii la ce te prinzi. O faci de bunăvoie?
- Nu mi-am dorit niciodată ceva atât de mult, zise Tomlyn şi vântul căzu în noroi. Lângă el, Bunica şoptea tristă, clătinând din cap: „Le place să se joace, băiete. Roagă-te ca cel Bun să-ţi stea alături!” Dar Tomlyn nu o băgă în seamă, ocolind tejgheaua.
Fata îl aşteptă, ridică faţa şi îi oferi buzele pline, pârguite. Timpul păru să se oprească.

2.
Tomlyn scutură din cap, încercând să-şi limpezească mintea. Oare sărutul fetei să fie atât de ameţitor? Privi în jur, uimit. Târgul dispăruse, ca şi Răscrucea, Fântâna, ba chiar şi cerul înnorat. Dispăruse şi Maegan. „Unde naiba sunt?” se miră, privind în jur. Se afla, se pare, într-o grădină, sau poate o poiană. Erau multe flori şi aerul era proaspăt, înmiresmat, ca după ploaie. Era cald, soare – deşi un fel de ceaţă trandafirie ascundea zările, ba chiar tot ce se afla la o depărtare de o sută de paşi. În spatele lor bănuia nişte forme masive, poate copaci... Nu vedea soarele, dar îi simţea căldura venind din spatele ceţii trandafirii.
- Îi poţi spune Edificiu, dacă vrei, auzi Tom o voce în spatele lui. Dar nu este.
- Ce nu este? întrebă din nou Tom, răsucindu-se pe călcâie. Bărbatul nu era prea înalt, dar era puternic – îi semăna mult, de fapt -, îmbrăcat într-o tunică lungă, sinilie. Semăna cu bunicul lui, numai că avea părul de un alb strălucitor, nu blond. Nu îi putea vedea faţa umbrită. Degaja forţă, aşa cum o întâlnise doar în prezenţa Cuceritorului, înainte ca acesta să moară. Era încă un copil, dar nu uitase acea întâlnire. 
„Nu este bunicul tău, băiete”, auzi vocea Bunicii. „Ai grijă, şi lor le place să se joace. Singura ta şansă este ca cel Bun să vrea să te ajute...”
- Edificiul, spuse străinul. Şi nu Mă numi Străin. Sunt cu tine de peste optsprezece ani... Nu este nici grădină – dar aşa am făcut-o să pară, să te simţi ca acasă. De fapt, trebuie să admit, este Edificiul.
- Ruinele? Ruinele urâte, murdare, mocirloase?
- Ei, în realitate ele nu sunt murdare. Nici mocirloase. După cum nici măcar ruine nu sunt. Dar EU a trebuit să îl ascund cumva, nu-i aşa?
Ceaţa trandafirie se împrăştie puţin şi Tomlyn putu vedea că formele bănuite nu erau copaci, ci un fel de pereţi cenuşii care îl înconjurau din toate părţile. Deasupra, ceaţa rămase la fel de deasă, ascunzând în continuare soarele.
- Cine eşti? îl întrebă pe străin.
- Uneori Mă numiţi Străin, după câte ştiu. Dar voi Mi-aţi dat multe nume în mileniile pe care le-am început împreună.
- Eşti un Străin? Cum te numeşti?
- Nu-i deloc simplu. Am purtat multe nume de-a lungul timpului. M-aţi numit Prometeu, Oanes, Osiris, Saturn, Zamolxes, Wotan, Oberon, Faustus, Lucifer... 
- Eşti Satan? se sperie de-a binelea Tomlyn.
- Satan, încuviinţă străinul. Şi Mihail, Arhanghelul, dacă vrei. EU prefer Oberon, dacă îmi dai voie. Îţi place Oberon?
- Eşti un diavol? Tomlyn era atent mai mult la propria-i frică.
- Numai dacă vrei să fiu. Ţi-am spus. Am purtat tot felul de nume, date de tot felul de oameni, în timpuri şi locuri diferite. Diavoli şi îngeri, zâne, vârcolaci, pitici, goblini, harpii, centauri, zmei, nimfe, satiri, orci, elfi, zei... chiar şi sfinţi, uneori.
- Dar cine eşti, în realitate?
- Oh, dar nu este deloc uşor să explic toate astea unui om din Trecut.
- Eu nu sunt din trecut! Eu sunt de... acum.
- Da, ştiu, eşti atât de tânăr. Dar vocabularului tău îi lipseşte atât de multe cuvinte! Crede-Mă, eşti din Trecut. Din trecutul Meu, mai exact. Well, lasă-Mă să te ajustez puţin, să activez puţin mai mult din creierul tău, să-ţi dau ceva înţelegere... Crede-Mă, asta va face să ne înţelegem mai uşor, fără a-ţi produce vreo pagubă. Acum e bine?
- Bine?
- Lasă asta. Stai să-ţi arăt ceva. Cineva în viitorul tău va spune că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte. Va avea dreptate, desigur. Uite!
Pe pereţii netezi din piatră o imagine începu să lucească. După câteva momente, Tomlyn putu discerne câteva forme, unele înalte şi luminoase, altele mici şi întunecate. Peisajul era de un roşu pal, fără iarbă, copaci sau munţi. Nu putea vedea cerul.
- Da, vezi? întrebă Oberon. Acea formă sunt EU. Partea luminoasă – tu îi vezi mai înalţi – e Luminati, cea întunecată – cei mici -, Raptor. Ce sunt EU? Un fel de... nor, să zicem. O entitate formată din miriade de entităţi. Toate formele Luminati sunt EU Luminati, toate Raptor sunt EU Raptor, Luminati şi Raptor împreună sunt Entitate - EU. Entitate Unică, dacă vrei.
- Şi ce mâncaţi, trecu Tomlyn peste ce nu putea pricepe, dar observând că nu este nimic verde.
- Ei, cum aş putea-o pune? Pe Mine însumi. Un fel de canibalism – fără a fi. Eu mă hrănesc cu sentimente, pe care le generez EU însumi. Dar asta s-a dovedit un lucru rău, până la urmă. Uită-te.
Imaginea arăta acum mult mai multe forme întunecate decât luminoase.
- Da. Luminati dispăream. După milioane de ani aş fi fost numai Raptor. Probabil chiar acum, acolo, departe de fapt EU este Raptor... Aşa că o parte din EU, mai ales Luminati, am decis să-Mi caut altă casă.
Imaginea strălucitoare se schimbă din nou. Acum arăta un glob roşiatic ce dispărea în depărtări, tot mai mic. Locul i-l luă un glob strălucitor de foc, care deveni la rândul lui o stea. Apoi steaua dispăru într-un nor de stele, ca un cer înstelat de vară. Apoi o elipsă îl înlocui, apoi o spirală, care deveni o stea, un glob de foc, un glob de pământ... o stea, şi iarăşi şi iarăşi...
- EU călătoream şi Mă uitam după o planetă. Am vizitat multe locuri, dar nu am găsit noua casă. Vocea lui Oberon devenise tristă. Am călătorit mii de ani, cale de milioane de ani. Văd că te întrebi cum. Uite.
În mâinile lui Oberon apăruse o batistă, cam de un picior pătrat, cu câte un nod în colţurile opuse.
- Cât de departe crezi că este un nod de altul? Întrebă.
- Cam un picior, aş zice, răspunse Tomlyn.
- Da, aşa ai zice, dar uite! Oberon împături batista şi cele două noduri se atinseră. Vezi? Poţi împături spaţiul-timp. Nu Mă întreba cum, dar EU ştiu cum să o fac. EU sunt un regn vechi şi înţelept. Cel mai mare creier din Univers! Doar Creatorul ştie mai mult decât EU ştiu. Deci, EU am folosit acest obiect, pe care voi îl numiţi Edificiu, ca să transform energia creierului Meu în Forţă, ca să împăturesc Universul. Cu toate acestea, Mi-a luat atâta timp şi energie! Era să dispar... Dar EU am avut noroc. Poate şi voi... 
„Norocul nostru au fost cei Buni”, murmură vocea Bunicii. „Băiete, simt o schimbare în tine. Nu îi lăsa să te ia!”
- Vezi, continuă Oberon. Am găsit-o pe Gaea. Am recunoscut-o ca fiind o entitate gânditoare. Şi am găsit fiinţe vii. Am rugat-o pe Gaea să-Mi permită să stau aici. Recunoscusem potenţialul. Oh da, bio-viaţa de pe planeta asta are potenţial. Am simţit că fiecare vietate de aici are sentimente, chiar şi regnurile inferioare. Cum poate fi aşa ceva? te întrebi, dar să ştii că chiar şi cea mai mică plantă are sentimente. Ea simte când un semenen de-al ei este tăiat – şi se întristează. Şi e plină de fericire când cineva o admiră, când ploaia o udă, când soarele o încălzeşte... Şi acestea, sentimentele, sunt hrana Mea. Cu cât mai sus pe scara evoluţiei, cu atât mai multe, mai bogate sunt sentimentele. Fauna mai mult decât flora, omul mai mult decât orice. Şi incomensurabil mai mult, Gaea! Desigur, când am sosit, nu erau oameni.
- Asta înseamnă că te hrăneşti cu noi, oamenii?
- Da, asta înseamnă. Dar nu este exploatarea voastră de către Mine. Este o... simbioză. Înţelegi? - ca cea dintre o floare şi fluturele care o polenizează, hrănindu-se cu nectarul ei. Fără fluture, planta nu ar exista, de aceea îl atrage prin miros şi dulceaţă.
- Tu eşti, aşadar, fluturii noştri?
- Da, în parte. Omul va înceta să existe – dar nu Adamitul. OK, hai să ne întoarcem puţin în istorie. EU am încercat să induc evoluţia în diferite specii, ca să-Mi procur simţăminte mai multe, mai bogate, dar acele experimente nu au reuşit. Rând pe rând am încercat cu sepia, delfinul, elefantul, maimuţa... Au evoluat până şi-au găsit nişa ecologică, dar atunci au intrat în simbioză cu Gaea, nu cu Mine. Erau perfect adaptate, nu aveau nevoie să evolueze mai departe.
- Şi omul?
- Pe atunci nu exista Om. Erau un fel de maimuţe – le poţi spune „primate”, aşa vor fi numite. Învăţasem din celelalte experimente, aşa că am decis că e important să intru în simbioză înainte să intervină Gaea. Că alesul Meu nu trebuie să se adapteze mediului, ci să şi-l creeze. Am încercat cu mai multe primate până când Acela, Adamit îl numesc EU, s-a dovedit alegerea bună. Celelate au dispărut, desigur, după separarea de Mine...
- Vrei să spui că dacă ne separăm de voi, vom muri?
- S-ar putea întâmpla şi asta. Poate vă veţi întoarce la condiţia de Adamit, deşi mă îndoiesc. Vezi? Acum suntem Uman, Adamit şi EU împreună. Simbioza s-a dovedit o capcană şi pentru Mine. Desigur, pot încerca o nouă simbioză, cu altă formă de viaţă, dar nu au mai rămas multe alternative. Doar Gaea...
- Totuşi, nu înţeleg ce are Maegan de-a face cu toată povestea asta.
- Maegan? Aşa îşi zice? râse Oberon liniştit, cu glas adânc. E şi ea pe aici... Este, desigur, una din Mine.
- E fiica ta?
- Fiică? Poate, zise bătrânul nehotărât dintr-odată. Da, fiică. Sau poate soră? Mamă? Soţie?...
- Nu ştii dacă îţi este fiică? se miră Tomlyn.
- Oh, lucrurile nu sunt deloc simple... Ea... „Maegan” – aşa cum o numeşti tu -, poate să-mi fie toate acestea, plus câteva pentru care limba ta nu are cuvinte. Să zicem că ea este una din... partenerele mele. Da, o parteneră. O tovarăşă. EU însumi, de fapt. Este EU, o parte din Mine. Un tip nou, adaptat condiţiilor de aici, evoluat în urma simbiozei. Şi Luminati şi Raptor şi, într-un anumit sens, independentă de fiecare, de Mine inclusiv. Dar ca să înţelegi mai bine, să facem din nou un pas înapoi. Ce Mă diferenţiază pe EU, Luminati, de EU, Raptor? Tipul de simţăminte care Mă hrăneşte. Ca Luminati prefer sentimentele bune, înălţătoare, pure. Dragostea este cel mai important, dar şi speranţa, admiraţia, prietenia, respectul, mila, iertarea, credinţa, bucuria... Ca Raptor, prefer sentimentele negative: ura, invidia, egoismul, aroganţa, teama, ipocrizia, ambiţia... Ca Luminati nu am nevoie de cantitate mare de sentimente, cele bune au energie înaltă, dar ca Raptor am nevoie de o cantitate mare de sentimente negative ca să îmi satur nevoia de energie.
- Sunteţi diavoli, până la urmă!
- Nu, nu suntem. Doar dacă aşa vrei ca EU să fiu. EU îţi dau ocazia de a decide. Îţi fac cunoscut Binele şi Răul. Ştii vechea poveste despre fruct, hm? EU nu te tentez. EU îţi arăt ambele căi – tu decizi pe care porneşti. Şi cel mai adesea tu, Omul, îl alegi pe cel rău!
- De ce asta? Nu din cauza voastră?
- Nu arăta cu degetul spre Mine. EU i-am făcut posibili pe Buddha şi Manchu, Iisus şi Mahomed şi alţi mari filosofi, creatori, spirite umaniste. Voi ştiţi ce trebuie să faceţi – dar voi alegeţi să fiţi altceva.
- Raptorii ne fac să fim aşa?
- Nu. Raptor sunt EU. Instinctul animalic este cel de supravieţuire. Sentimentele negative sunt mai potrivite supravieţuirii individului decât a speciei, de aceea le preferaţi pe acelea. De ele beneficiază Raptor, desigur. Dar Luminati sufăr.
- De ce nu distrugeţi pe Raptor?
- Pentru că EU nu sunt animal. Nu am instincte de supravieţuire. Adevărul este, însă, că EU sunt una, Raptor şi Luminati. Nu, diferenţa nu o poate face decât Umanul.
- Acum cine arată cu degetul?
- Dar acesta este adevărul. Vezi, când o nouă fiinţă umană intră în existenţă, chiar din uterul mamei, o parte din EU intru în simbioză cu el. Această parte, EU însumi, va fi Sufletul. Deciziile pe care Humanul le va lua în viaţă vor determina dacă Sufletul va deveni Raptor sau Luminati. E atunci vreo mirare că acum sunt mai mult Raptor decât Luminati? Uită-te la tine!
- Şi acum, ce va fi cu mine? schimbă tema discuţiei Tomlyn, încurcat de turnura luată de aceasta.
- Oh, tu eşti unul din cei mai răi. Ai sentimente fără adâncime – călduţe, puţin adânci, indiferente. EU „Maegan” am văzut acest lucru. Nu prin a te face pe tine să suferi vreau EU „Maegan” să Mă hrănesc, ci făcând alţi umani, mai ales femele, să sufere din cauza ta. Să te iubească, să le fie milă, să aibă speranţe... Ţi-am spus, EU „Maegan” sunt un tip nou, pentru că sunt în stare să provoc sentimente Umanului pentru a Mă putea hrăni. Va veni un timp când Umanul nu va mai avea propriile sentimente, ci doar cele provocate artificial. EU „Maegan” le vom induce în Uman prin diferite metode pe care tu nu le înţelegi încă. Prin mass-media, de exemplu. Prin isterie colectivă... Şi atunci Gaea va fi ca şi casa părăsită de EU, acolo departe – numai că de data asta EU nu mai pot părăsi Gaea. Dacă nu fac ceva, vom pieri – şi EU şi Umanul!
- Ce intenţionează Maegan să facă din mine?
- Să te pună în Fântână. Femelele vor putea să te vadă, dar tu nu vei şti.
- E vreo cale să scap de această soartă?
- Poate... Sufletul tău va încerca să te ajute. Va depinde de un alt Uman, dar da, soarta ta se poate schimba.
- De ce îmi spui toate astea?
- Pentru că ai potenţial. Umanii au potenţial. Dacă totul va merge bine, EU Luminati voi fi mai numeros, poate până la dispariţia Raptor. Fiecare Suflet are posibilitatea de a deveni Luminati, de a atinge Nirvana, cum ziceţi voi. Şi când voi fi numai Luminati, „Împărăţia” va veni. Nu va mai fi posibilitate de existenţă pentru Raptor. Atunci, noul Om, simbioza Human-Luminati, va putea face simbioza cu Gaea. Apoi, cu întreg Universul. Nici nu ştii câtă forţă este în sentimentele bune. Ele sunt Ambrozie!
- Nu te temi că voi povesti vreodată oamenilor despre această discuţie?
- EU nu simt teamă, hahaha! Şi cine te va crede? O poveste nouă, un nou mit, o nouă superstiţie... Desigur, EU te pot face oricând să uiţi.
Faţa lui Oberon era acum în plină lumină. Era faţa lui Tomlyn.

3.
Tomlyn se trezi la Răscruce. Din nou. Recunoştea crucea înaltă, cu volute din piatră. Şi Fântâna, într-o margine. Să fi visat? Dar iarmarocul dispăruse, la fel Maegan. În schimb, o fată aproape necunoscută îl strângea cu putere în braţe, plângând, râzând... Janet?
- Janet?
- Oh, am ştiut, am ştiut! Doar dacă mă luai cu tine îţi dădeam drumul. Şi a fost atât de greu! Simţeam cum arde carnea pe mine...
Îi dădu drumul, făcu un pas înapoi şi se privi cu atenţie în jos, de-a lungul pieptului, netezind veşmântul simplu, din in albit.
- Nu mai doare, constată ea uimită. Mi se părea că ai devenit o bucată de fier înroşit... Mi se părea că se ridică fum din bluză şi îmi amintesc că am ţipat de durere – dar nu îţi dădeam drumul. Nimic nu m-ar fi făcut să îţi dau drumul!
Tomlyn o privi uimit. Nu era cu adevărat frumoasă – nu era atât de frumoasă ca Maegan. Cunoscuse alte fete frumoase, mai frumoase decât ea. Mai bine îmbrăcate, cu mâini mai fine, cu faţa mai puţin asprită de vreme şi soare... Poate cu ochi mai puţin strălucitori.
- Janet? întrebă din nou.
- Aş zice că nu mă recunoşti, râse fata nervos. Şi doar am venit zilnic la Fântână. Uneori şi noaptea... Vorbeam cu tine, uneori îmi răspundeai...
„Eram, deci, în fântână” – îşi aminti el de discuţia cu Oberon.
„Hihi, nu te-am făcut să uiţi, auzi el glasul adânc, misterios, al bătrânului. Da, sunt cu tine. Duhul îşi părăseşte trupul doar la moarte.”
- Oberon?
- Cine e Oberon? De câteva ori, când îmi răspundeai de sub ape, pomeneai acest nume. Şi al unei fete, Maegan... E iubita ta?
- Nu. Ea e pe tărâmul celălalt...
- Ştiam eu. Ea e cea care te-a răpit, nu-i aşa? Unii o ştiu sub numele de Mab. Regina spiritelor, a feeriilor...
- Cum m-ai salvat? întrebă Tomlyn, privind-o cu atenţie. Şi îşi dădu seama că un sentiment necunoscut până în acest moment îl cuprinde. Da, era şi excitaţie, dar era ceva mai profund...
„Oh, Ambrozie, ţi-am zis eu” îl auzi pe Oberon bolborosind.
- Nu a fost uşor. Cum zic, veneam des pe aici. Pe urmă, într-o seară mi-ai răspuns. Mi-ai spus: „Mă poţi salva, dacă mă iubeşti.” Cum să nu te iubesc?! Te-am întrebat: cum? Atunci nu mi-ai răspuns... Apoi, în altă seară, ai spus: vei găsi o cale. Aşa că m-am dus la bătrâna Brigit, în Codru. Ştii? nu mulţi au curaj să intre în Codru, să o caute pe bătrâna Brigit... I-am povestit de tine, de Fântână, de Răscruce... A stat mult timp pe gânduri, pe urmă a aruncat nişte beţe cu semne pe ele... Mi-a zis: „Fetiţo, există o veche tradiţie la celţi. Se spune că există o lume a spiritelor, care uneori vine între noi. Druizii puteau intra şi ei, uneori, în acea lume... Şi se zice că uneori, nu foarte des, unii tineri sunt răpiţi de regina lor, a spiritelor.” „Şi pot fi salvaţi?” am întrebat-o eu cu sufletul tăiat. „Da, dar e greu. Se zice că spiritele bat vechile drumuri, lay lines, o dată pe an, în prima zi a anului. Sunt toţi călări, doar Regina este în trăsură trasă de pisici. Se zice că dacă un tânar cade de pe cal şi atinge pământul, vraja se rupe şi el se poate întoarce printre oameni. Dar cum o să cadă de pe cal?” „Poate doar tras”, am zis eu. Da, speranţa găsea temei! „E lucru greu. Doar cineva cu dragoste curată o poate face – iubită, prietenă, mamă... Dragostea este o armă puternică, mai puternică decât vrăjile spiritelor şi tainele Pământului! Şi nu se poate face decât cu multă suferinţă.” „Dragoste am, am zis eu. Şi de suferinţă nu mă tem. Îmi dau şi viaţa pentru a-l salva pe iubitul meu.” „Dacă mori, rămâne alteia...” „Dacă mor, ce mai contează? Şi apoi, nu ştiu dacă va rămâne cu mine, dacă voi reuşi...”
„Vezi ce te-a salvat, Umanule, trup al meu? Ea îşi dăruia trupul şi sufletul pentru tine. Liber, fără dorinţe, fără plată, fără speranţă chiar. Cel Bun al ei, Duhul ei, a ajutat-o, pentru că EU trebuie să fiu plin de ajutor în simbioza noastră. Ştii? Sunt şi Sufletul ei, desigur. EU sunt bucuros. „Maegan” sunt bucuros!”
„Voi rămâne cu ea?” întrebă Tomlyn. „Tu ce zici, Duhule?”
„Depinde doar de tine, Umanule. EU ţi-am creat prilejul. Mi-am făcut treaba. De acum, tu decizi.”
- Şi apoi? o întrebă Tomlyn pe Janet.
- Am venit în miez de iarnă, continuă fata, văzându-l gânditor. La trecerea anului. Era frig, viscolea – dar am aşteptat. Am aşteptat trei zile şi două nopţi, am crezut că am încurcat zilele. Mă mir că nu am murit... Dar cavalcada spiritelor nu a trecut. M-am dus înapoi la Brigit. Nu îşi mai amintea să fi vorbit cu mine. Dar ceva tot am aflat: druizii, celţii, socoteau altfel anul decât noi. La ei anul începea în prima zi a lui Noiembrie, în ziua pe care o numim acum Hallo’wen. Am aşteptat cu nerăbdare să treacă anul. Şi am venit din nou. Azi e dimineaţa noului an!
- Deci, ai reuşit, spuse Tomlyn bucuros. A fost greu?
- A fost. Te-am recunoscut între nălucile care treceau călare. Când m-a zărit, Regina a ţipat. Dar eu te-am prins de braţ şi te-am tras jos de pe cal. E bine că sunt fată de fermier, am braţe puternice. Te-ai prefăcut în şarpe, zvârcolindu-te să scapi – dar eu am mai prins şerpi, nu prea îmi scapă din mână. Apoi te-ai transformat în pasăre, era gata să te scap – dar m-am gândit la gâştile care mi se se zbăteau în mână, să nu îşi piardă penele. Apoi ai devenit o bucată de fier înroşit... A fost cel mai greu, simţeam cum hainele ard pe mine, pielea de pe sâni sfârâie şi crapă... „O să te privească cu scârbă, cu groază”, îmi şoptea Regina în ureche – dar am zis: De-ar fi să mă ardă până la inimă, nu îi dau drumul! Va sta înfipt în pieptul meu – dar va fi liber! Şi atunci te-ai transformat în piatră, grea ca una de moară. Am căzut cu tine la pământ, am crezut că se sfârşise – dar tot nu îţi dădeam drumul. Şi atunci, când ai atins pământul, ai devenit... TU!
Tomlyn simţi impulsul să o ia în braţe – şi nu se împotrivi. Da, simţea că trăieşte, pentru prima dată în viaţă.
„Da”, îi şopti Oberon. „Vezi, Trupule, acesta-i motivul că EU stau cu voi. Sentimentele voastre bune sunt Ambrozia. Dragostea e Ambrozia, e nectar de Viaţă. Mă simt mai bine, mai puternic... Împreună. Tu trăieşti şi ea trăieşte, EU trăiesc, pentru că împreună suntem Umani, Suflet şi Trup, împreună! A meritat să devin Brigit, a meritat să cer ajutor Geaei. Mi-am făcut partea, Tomlyn, în simbioza noastră. Acum e rândul tău să Ne hrăneşti!”
„Da”, gândi Tomlyn privind-o cu drag pe Janet. „Iubind. Crezând în Iisus şi în Împărăţie. Bucurându-mă de frumos, de prieteni, de copiii pe care îi voi avea... Iubind această lume, pe care Domnul ne-a dat-o.”
„Vezi, de aceea EU nu plec de aici, deşi cred că ne vor aştepta zile grele. Poate de aceea am plecat şi din celălalt loc. Vine timpul când tragi o linie şi spui: până aici! Gata! Nici un pas înapoi! Asta am învăţat-o de la voi, de la adamiţii umani. Linia Mea este aici, pe Terra. Ştiu că, împreună, vom putea aduce Împărăţia între noi aici, pe pământ! Lumea Noastră”
Tomlyn nu trebui să întrebe. Ştia că Lumea Noastră nu avea să fie a lor, după cum nu va fi nici a oamenilor. Va fi Împărăţia Omului! În schimb, întrebă:
„Acum mă vei face să uit?”
„Doar dacă vrei. Putem trăi cu amintirile noastre, ne fac mai buni, mai întregi. Vrei ca Janet să uite cum te-a cucerit? Vrei să uiţi de ce o iubeşti?”
Tomlyn nu mai răspunse. Ştia că Duhul lui ştie răspunsul.